TO BE

Oricât de nespectaculoasă ar părea altora priveliștea din To Be – ba chiar desuetă pentru anii ’80 –, spectatorul român îi va simți din prima improbabilitatea: acea insolență cool a tinerilor, acea pierdere de vreme, acea muzică a boemei newyorkeze, acea țigară prea asemănătoare unui joint, nimic nu arată așa cum obișnuia să fie reprezentată tinerețea în ultimul deceniu al ceaușismului (cu atât mai provocator cu cât Florian Pittiș, pe atunci băiatul rău al teatrului românesc, are rolul principal). Dar To Be nu este doar un spectacol generațional, ci și un film aparte despre cinema și privirea sa indiferentă: privind moartea unui om pe marele ecran, privind totodată nepăsarea celorlalți din sală, protagonistul lui Pittiș ia locul omului de pe ecran care-și așteaptă moartea, fiind la rândul lui privit indiferent de o echipă de filmare din afara cadrului. Scurtmetrajul este, de fapt, un montaj al resturilor rămase dintr-un lungmetraj neaprobat de comisia universitară și prost developat. (Călin Boto)