Silueta unei femei apare în dreptul unei porți de avion. Începe să coboare treptele, lăsând în urma ei un șir de lacrimi. Pe pistă o așteaptă o echipă de lucrătoare migrante, îmbrăcate în salopete utilitare. „Întoarce-te, Vitalina – aici nu vei găsi nimic”, îi spun ele, îmbrățișând-o; ea trece mai departe fără a le răspunde.
În cel de-al șaptelea film al său, Pedro Costa face portretul titularei Vitalina Varela, o femeie care călătorește dinspre Capul Verde către marginile Lisabonei, pentru a-și înmormânta soțul plecat în urmă cu 30 de ani. Doliul ei este unul complex și idiosincratic, pe care regizorul îl expune tacticos, privind-o îndeaproape în timp ce performează ritualurile morții și își procesează traumele, structurându-și decenii întregi de resentimente, iubire neîmplinită, furie și durere oarbe. Un film construit din imagini-timp, filmate în eclerajul clarobscur inconfundabil al lui Costa, ce atinge noțiuni precum cea a colonialismului, a pierderii, a morții și a relației acestora cu timpul și memoria – dovadă stând faptul că o bună parte a filmului este construită din reverii și monologuri solitare. O capodoperă modernă. (Flavia Dima)