Ventura, un muncitor din Capul Verde care locuiește la periferia Lisabonei, este abandonat brusc de către soția sa, Clotilde. Ventura se simte pierdut între vechiul cartier dărăpănat în care și-a petrecut ultimii 34 de ani și noua sa locuință, dintr-un complex ieftin și construit recent. Toți tinerii săraci pe care îi întâlnește par să devină proprii săi copii.
Această ultimă scrisoare din ciclul Fontainhas – în fapt, primul portret al unei trilogii concentrate în jurul magneticului Ventura, purtător al contradicțiilor sociale violente ale Portugaliei post-revoluționare – este, la fel ca și antecesoarele sale, un punct de cotitură și reinventare formală în cariera lui Pedro Costa. Aici, noțiunile obișnuite despre spațiu și timp sunt prinse într-o puternică tensiune între concret și memorie, în ceea ce autorul său numește „un eseu, o cercetare asupra pierderii” declanșată de demolarea favelei din Lisabona. Ventura devine un avatar al mitologicului luntraș Charon, vâslindu-ne printre ruinele cartierului, printre foștii săi locuitori (între care regăsim chipurile deja cunoscute din Ossos și No Quarto da Vanda), printre propriile amintiri și, într-un gest auctorial incredibil și subversiv, prin însăși istoria artelor. Priviți doar această scenă de un simbolism politic extraordinar în care Ventura vizitează Muzeul Calouste Gulbenkian, simultan acuză iconoclastă și act de redobândire a unui spațiu (totodată fizic și alegoric) până-atunci negat. (Flavia Dima)