AKIYA

În Akiya, un magnetofon redă un cântec care povestește despre numărul tot mai mare de case și clădiri abandonate din Japonia. Această poveste contemporană ne este prezentată în stilul antic al Noh, o formă tradițională de teatru japonez. Filmul nu arată imaginile acestor clădiri nelocuite, ci ele servesc ca punct de plecare la nivel conceptual. Versurile sunt recitate într-o japoneză arhaică, din perioada Muromachi (1333-1573). Ele pleacă de la articole contemporane de ziar și se folosesc de fragmente poetice, de metafizică și de un umor aparte pentru a oferi caracter și personalitate vocii pe care o auzim. Cântecul este asociat mai degrabă cu aparatul decât cu omul. Interpretul devine o mașină, iar mașina devine un interpret. Filmul creează o mitologie a viitorului sau un dialog între trecut și prezent, juxtapunând o formă tradițională de povestire cu o interpretare actuală a fenomenului contemporan al caselor abandonate.